Zbor frint

Storurile de lemn se deschid scirtiind lejer si in camera intra aerul rece al diminetii. Trag o fuga sa verific zarzavaturile mele aka 2 ghiveciuri in cruce, cu menta si basilic (busuioc in limba mioritica), care de-i soare sau ploaie, isi duc traiul la mine pe terasa. Mai sunt si citiva indivizi din familia cactusilor, dar aia supravietuiesc fara de atentia mea luni de zile, asa ca ii trecem cu vederea.

O cafea, o paine cu unt, geanta. Asfaltul proaspat ma primeste pe albia sa. Rotile pocnesc lejer prin pietrele de la marginea drumului si pornesc spre lucru. La intrarea spitalului, in carucior, cu picioarele in ghips iesind de sub cuvertura, sta un batrinel si asteapta. In fata sa, pe strada, masini se perinda fara sfirsit, iar el tot sta acolo, pierdut in traficul cu care nu se poate confrunta. De ce oare nu sta undeva in curtea verde a spitalului, unde e liniste si pace? De ce aceasta privire lunga, pierduta in vreun colt al soselei prafuite, printre pasii grabiti ai trecatorilor si biziitul motocicletelor?

Dupa masa ma intorc cu bagheta de paine acasa. Paine de la patiseria de la colt, inca miroase a cuptor, a acel ceva dulce si drag. Il vad: se uita imperturbabil la trecatori. Privirea lui lunga se intipareste in gind. Nu e privire de repros. Si nici de tristete nu e. Incerc sa inteleg, dar imi scapa.

Ma instalez pe terasa cu farfuria plina de cirese si ma uit la cer. Inchid ochii si iarasi il vad. Cit noroc am sa-mi pot folosi ambele picioare.. Adie vintul. Ciresele sunt dulci. Menta trebuie udata.

Peron de gara. Turisti de toate culorile grabesc pasul printre genti si scaune. In dependenta de nuanta de rosu/roz se poate de determinat cine si de cind a ajuns la mare. Un domn inalt si slab ca varga se opreste linga mine, tragind nervos dupa sine un cocker spaniel agitat. Cainele zvicneste nerabdator in toate partile, atras de zeci de zgomote si mirosuri neexplorate. Stapinul pare impasibil la aspiratiile jivinei. Filfiitul unui porumbel  pe unul din felinare. Codita se ridica in sus, laba cauta sa imbratisheze stilpul, dar barbatul il trage brusc de lesa si-i comanda sa stea cuminte jos. Catelul, rusinat, se uita trist imprejur si se supune. Expresia din ochii animalului imi aduce aminte.. de privirea batrinului din fata spitalului. Privirea de neputinta: strigatul mut al unei fiinte care ar vrea sa zboare, dar e tintuita pamintului.

Posted in In my mind | Tagged | Leave a comment

Lumea de dupa lentila miopului

E bine cind vezi lumea cu ochi trezi de clarvazator. Judeci corect, ai dreptate mereu, ii vezi pe toti pe fata si pe dos.  O casa incepe cu o usa si se termina cu un pod. Iar existenta este o matrice plina de patratele negre si albe printre care tu navighezi cu fata de atotstiutor.

E bine sa cunosti viata in toata splendoarea si intensitatea sa. Sa-i distingi culorile si trasaturile asa de parca le-ai fi stiut inca inainte de a fi iesit de acolo de unde ies toti, inainte de a arunca un prim strigat, cind moasa te ghionteste in spate ca sa scoti un prim « uaaa, iata si eu ».

Dar mai ales e bine sa stii ca nu le vezi pe toate, si ca tot ce crezi a fi verde e doar niste galben diluat cu albastru.

Citeodata intilnesc oameni care stiu imposibil de bine tot ce exista si mai ales cum trebuie de comportat cu tot ce exista. Care, daca le imparti anumite ginduri ceva mai diferite de ceea cu ce sunt obisnuiti sa se confrunte in mediul inconjurator, se vor uita la tine cu ochi de “ei, si-i cu tine”.

Unele dintre persoanele cu adevarat interesante cu care mi-a fost dat sa ma ciocnesc in viata, au in cele mai dese cazuri un comportament destul de marginal, si sunt considerati weirdos in cercurile largi de atotcunoscutari. Si ma intreb atunci unde incepe si unde se termina normalitatea universala. Cit de amagitor ne complacem in posturi de atotintelegatori si credem a tine lumea in palma, cind defapt cineva ne are  intr-o palma.

Incearca sa fii miop uneori. Petele negre sa-ti para asa, mai surii acceptabile. Vecina aia de la etajul 3 care petrece zilele la intrarea blocului, asteptind sai sara cuiva in cap, sati para chiar neobisnuit de simpatica. Tabloul de 1000 de euro de la buticul de alaturi sa fie doar o mizgilitura de periuta. Semnele de pe strada sa nu mai conteze, sa fie doar un drum, un drum lung, pe care intorci atunci si unde iti vine tie.

Si tu, cit de clar vezi?

Posted in In my mind | Tagged , | 1 Comment

Rutina

Exista zile in care totul merge pe dos. Parca nu ai avut intentia , dar uite toate merg invers. Si seful se uita mai rau la tine, si imprimanta se blocheaza la momentul nepotrivit si intreaga omenire pare mai strimba ca niciodata. Cutia postala e inundata de mesaje care asteapta procesare mintala, iar zeci de notite “to do” invadeaza ecranul. Ai 5 sedinte in 3 cladiri diferite, iar tu inca ai de finisat studiul de piata. Procesezi, sortezi, prioretizezi, atribui, trimiti, stergi.. si iar de la inceput.

In asa zile vreau sa ies din cladire si sa merg. Sa merg si sa nu ma mai opresc. De-a lungul soselei, pe linga case, gradini, parcuri, cimpii, paduri. O fac uneori. Si ajuta. Nimic nu ajuta mai bine. Dupa nici un kilometru pe jos deja te trezesti din nesimtirea ta nervoasa si-ti vine sa-ti dai o palma ca esti asa usor dus de valul emotiilor si a rutinei.

Omul este un animal social care se inchide in custile civilizatiei, traind in ele cu cea mai profunda convingere ca mereu a fost si va fi asa. Uneori se gaseste vreo specie mai salbatica care reuseste sa sparga zavorul si sa fuga la libertate. As vrea sa fug si eu cindva. Dar voi fi  oare destul de salbatica?

Posted in In my mind | Tagged , | 5 Comments

Tranquilo

Daca ai fost vreodata in Spania la sigur stii ce inseamna: nu cuvintul, modul de viata. Vine peste tine asemeni unui val cald de mare, care te trage cu sine in necuprinsul albastru.

Tranquilo. Il vezi in mersul cadentat, de parca ar fi iesit la o plimbare duminicala pe Rambla, cind defapt a intirziat cu 10 minute la lucru.

Tranquilo. Cum alege atent fructele la piata, de parca ar culege aurul  printre nisipul din sita. Cind sorbeste cafeaua tare la vreo terasa din central orasului, sub razele aurii ale soarelui sudic, iar sagetile ceasului incremenesc in loc..

Tranquilo. Cind magazinele trag zavoarele  pentru 2 ore bune la amiaza, iar peste stradute se lasa linistea. Timp pentru o masa copioasa. Timp pentru siesta.

Tranquilo. Cind de pe Sagrada Familia vezi pasarile planind mut deasupra orasului scaldat in vara eterna. Caci viata este aici si acum. Tu si cu tine insuti. Clipa se lungeste spre dimensiuni infinite, iar existenta nu se  mai supune legilor de spatiu si timp.

Nu stiu daca as invata vreodata sa fiu asa de tranquilo. Sa deprind a nu ma grabi nicaieri si niciodata. Orice poate astepta, doar viata nu. Vesnicia se naste in sufletul celui care o poate purta.

Posted in The traveler’s notebook | Tagged , , , | 2 Comments

Povara singuratatii noastre

Bila neagra

Sunt momente in care te simti ireversibil singur, solitar, unul/una in tot universul. Nu e din cauza ca chiar nu e nimeni. E mereu cineva chiar in camera de alaturi, de partea cealalta a peretelui, privind televizorul sau fumind o tigara. Motivul e in constientizare. Suntem singuri, adica unul/una. In fata lumii, in fata vietii, in fata celorlalti, in fata gropii. Uneori ne apropiem de alte suflete, ne salutam, ne dam mina, ne iubim, ne urim, ne despartim, ne revedem, ne uitam.

Cineva spunea ca existe suflete pereche. Unde sunt ele ? In ce masura pot doi oameni avea sorti impletite atit de strins incit sa aiba o singura cale ?

Singuri am venit pe lume, singuri vom pleca. Nu e o nota trista in ceea ce spun. E doar o constatare. Cineva imi va reprosa ca gresesc amarnic. Dar eu as spune ca greseste el, cind se inconjoara in fiecare zi cu mii de obiecte utile, interesante, oameni, discutii, lucru, efort, informatie, toate pentru a uita de el insusi, a uita macar pe o clipa ca in aceasta lume e singur. El cu sine in fata universului.

Bila alba

Singuratate. Majoritatea populatiei pe pamint imbraca acest cuvint in straie de traur si il plaseaza intrun decor gri, de case parasite, delasare, depresie.

Iubesc singuratatea. Explic: gasesc o placere deosebita in a ma regasi singura. Eu si cu spiritul meu, in care nimeni in afara de mine niciodata nu va trai. Consider ca omul poate sasi fie sine insusi suficient. Omul reprezinta o lume in sine. Doar ca aceasta lume nu e usor de descoperit. Multi se tem de ea, nu au cind, nu vreau. Prefera sa descopere alte lumi. Normal, e mai simplu sa iei de la altii decit sa dai tie insuti din tine.

Imi place sa fiu singura in universul meu. Pot respira de la oameni, de la cuvinte, sunete, vibratii a mii de alte suflete care ma invadeaza in fiece zi.  Sa cad pe ginduri si sami rup un gind, nu un picior.

Si tu, in ce relatie esti cu singuratatea?

Posted in In my mind | Tagged , | 8 Comments

Cind e prea tirziu?

Unde incepe prea tirziu? Cine hotaraste cind e devreme si cind a trecut limita? Ma gindesc la viata si la toate lucrurile pentru care impunem un prea tirziu ca sa le mai facem. Nu intentionez sa fac teorii filozofice despre notiunea timpului si perceperea acesteia de catre individ. Si nici despre cind trebuie sa te nasti, mariti, faci copii si sa mori. Am sa va povestesc o istorie adevarata. Mi-a spus-o la o cafea o cunoscuta.

Matusa cunoscutei mele, Cecile, e o femeie obisnuita, nici tare rupta din soare si nici urita. Nu a facut niciodata cariera stralucitoare, dar nici sa se plinga de parcursul profesional. Cind era mai tinerica se indragostise foc de un baiat, Fabrice. Era totul romantic, frumos, se iubeau ei foarte mult si le parea toata viata inainte. Pina intr-o buna zi, cind alesul ei a primit o oferta buna de lucru undeva prin Polinezia franceza (adica hat in coltul celalalt de lume). Fabrice a venit bucuros s-o anunte pe Cecile a noastra ce bucurie a dat peste capul lui si cit de bine o sa fie sa lucreze ziua pe o insula paradisiaca, iar seara sa bea tequila, rom si alte bauturi bune pentru sanatate, pe malul marii. Bucuria repede a trecut in scirba. Cecile a noastra nu avea curajul sa plece atit de departe si nutrea alte planuri de viata. Unde mai pui ca era inca prea tinerica, si familia ei imediat a zis un nu hotarit. Curind au inceput certuri serioase si intr-o zi, Fabrice nu a mai rabdat, si-a umplut valiza cu camesi colorate si palarii de paie, si dus a fost pe o aripa de avion.

Cecile a ramas singura si plina de dor. Dar viata vindeca multe, Cecile s-a luat cu facultatea, prietenii, lucrul. Asemeni unui castel de nisip, iubirea ei parea departe si ireala. Uneori, cind se uita prin harti de geografie cauta cu privirea insula pe care traia Fabrice si inima ii zvicnea a ceva inabusit, trist, irecuperabil. Peste citiva ani a aparut Thomas. Barbat serios, atent, interesant. Toti au inceput sa le zica ca sunt asa de sweeeet impreuna, ce mai, cuplu perfect. Apoi si Cecile a inceput sa creada ca are Thomas ceva deosebit, se simte bine cu el, si de ce sa nu petreaca chiar toata viata alaturi. Urmeaza casatoria, luna de miere, casa noua, lucru, rutina, primul copil, al doilea copil, lucru, casa, lucru, vacanta, casa, lucru. Ritmul vietii i-a prins pe Cecile si pe Thomas in mrejele sale. Copii cresteau frumosi, destepti. Copiii erau viata.

Dar dupa un timp lucrurile s-au schimbat drastic. Odraslele au plecat de acasa : la studii, la lucru. In weekend, apartamentul parea pustiu. Cei doi si-au dat seama ca nu mai au ce sa-si spuna. Se deprinsesera sa traiasca impreuna, sa duca grijile cu bravura si sa faca planuri pentru copii. Toata lumea zicea ca sunt un cuplu perfect, ca sunt o familie de invidiat. Acum insa viata isi pierduse sensul. O data cu plecarea copiilor cuplul lor le parea doar o umbra, ce a disparut mult inainte ca ei sa observe.  Iar ei, asemeni unor straini care au ramas blocati la aceeasi statie de tren. Intr-o zi Thomas nu s-a intors acasa. Hirtiile de divort s-au semnat prin avocati, la distanta, fara multa vorba. Peste vre-un an Cecile a aflat ca Thomas isi gasise pe alta.

Cecile a trait singura inca timp de vreo 5 ani de zile. Isi dedica timpul nepotilor, prietenelor.. cam ce ne imaginam noi ca face vreo femeie de vreo 55 de ani cind are mult timp liber. Isi luase si un caine cu care se plimba serile prin cartier. Drumul cel mai sigur spre o batrinete linistita.

Insa iata ca intr-o zi luminoasa de primavara Cecile primeste o carte postala din Taiti. Fabrice, care intre timp se casatorise de 2 ori si divortase tot de atitea ori, ii scria ca vine pe o saptamina sa-si vada niste rude in Franta si ca tine mult sa o revada.

Ultima data cind a intilnit-o cunoscuta mea pe Cecile, aceasta statea in parc cu catelul. Parcul era aglomerat si galagios,  dar matusa parea absenta. I-a povestit indelung cum a intilnit un barbat bronzat, ridat. Nici nu-l recunoscuse imediat, pina in momentul in care au inceput sa discute despre nimicuri de toate zilele si a simtit ca in fata ei era tot acelasi Fabrice pe care il cunoscuse cu vreo 35 de ani in urma.

Peste vreo luna, in vizita la parinti, cunoscuta mea s-a pomenit cu catelul matusei in prag. Insasi stapina nu se vedea nicaieri. Parintii i-au spus ca le lasase patrupedul in grija, iar singura a plecat in Taiti. Mai tirziu avea sa afle ca e din nou cu Fabrice. Nu s-au casatorit, dar traiesc impreuna si o cheama sa vina la ei  in vacanta, sa petreaca serile pe malul marii.

Si deci.. cind e prea tirziu?

Posted in France, La vie en rose, Past and Future | Tagged , , , | 14 Comments

Paznicul si Socrate

Cind eram eu mai tinerica, nu visam sa devin bogata sau sa plec cu work&travel in SUA sau sa fiu coordonator de proiect in cadrul unui ONG. Pe atunci ii citeam pe marii filosofi si stabileam noi teorii despre esenta omenirii. Cind eram eu mai tinerica si rodeam scaunele in ultimii ani de liceu, a dat in mine o dorinta de neclintit : sa vad si eu cum se face o bucatica de paine.

Zis si facut. Am cumparat Makler (atunci jobsomething.md parea o utopie) si m-am uitat prin oferte de lucru pe potriva. O!, consultant in cosmetica sa fie. 5 ore pe zi intr-un magazin de cosmetica, consultarea cumparatorilor. Bun, hai incercam asta. Mama m-a privit uimita: “Da tie iti trebuie? Iti dau eu bani daca ai nevoie” Nu, copkilu vre singur sa cistige bani. Tata a zis ca o sa-mi treaca repede, mai ales ca sunt teze, BACul. Dar eu atunci credeam ca tezele sunt evenimente caritative pentru profesori, iar BACul doar o sursa de traumatizare psihica pentru unii si miros de dolari pentru altii. Stati ca am gresit: eu si acum asa cred.

In fiecare zi dupa lectii, in timp ce fete constiincioase rezolvau integrale si derivate acasa, baieti “sportsmeni” alungau mingea in curtea scolii, iar altii beau bere in parc cu Kolea, eu ma duceam la lucru. Si asa ma simteam de mare si de independenta! Am lucrat in magazine diferite, reprezentam o firma producatoare de cosmetice care era in faza intensa de promovare pe piata din Moldova. In afara de cumparatori comunicam exclusiv cu vinzatoarele de acolo. Coeficientul IQ destul de mic, ca sa intelegeti ca nu prea aveam cu cine interactiona. Nu m-as incumeta sa numesc comunicare discutii despre cum mai bine se prinde lacul de unghii, ca vinzatoarea din smena ailalta e o curva, ca mama din Italia a trimis o noua “shmotka”, ca Jora “gruz4iku” ii tare “simpotnii”, in fine.. noroc de cumparatori, ca de nu imi venea sa-mi dau o palma si sa-mi astup urechile ca sa nu le aud discutind.

Si iata in una din zile m-am deplasat la un magazin de la Buiucani. Era un timp ploios si rece, cind nu ti-e a iesi din casa si nici umbrela nu ajuta, caci umezeala patrunde peste tot. Cumparatori ioc. Nu aveam ce face asa ca m-am pus pe activitatea mea preferata: pe gindit. Nu stiu daca practicati asa activitate: cind nu ai nimic interesant de observat in jur te inchizi in tine, tragi obloanele pe ochi si te gindesti la diferite chestii interesante in sinea ta. Mie una imi place foarte mult, inca de mica, cind imi povesteam mie insami povesti (asta o stiu de la mama, care deseori ma surprindea zicind povesti papuselor, de care ea niciodata nu auzise, si nu intelegea de unde le luam).

Cum stateam eu in starea asta meditativa foarte confortabila, vad ca-mi da tircoale cine altul decit insusi.. paznicul magazinului ! Nu un nenea Ionel cu mustati, si nu un Johnny cu muschi patrati, dar un tinar subtirel si tras printr-un inel pe care-l sufla vintul. « Of, acush incepe trilogia : Cum te cheama?, Dar stii ca esti frumoasa? si Da-mi numarul tau te rog” imi zic eu. Si intr-adevar, cu un pas hotarit il vad apropiindu-se de mine.
-Buna ziua. Cit e de liniste in jur, nu-i asa ?
-…?
– Si intuneric. E intuneric in lume. Parca am fi cu totii orbi.
-… ?
– Ca in alegoria cavernei din Republica lui Socrate. Cunosti ?
-..!!

Paznicul s-a transformat brusc intr-un orator timid, iar timpul si spatiul au devenit mai mult ca niciodata notiuni relative. Eu tocmai eram in faza filosofilor germani, iar de capul alora greci nu ma apucasem. Obloanele imediat s-au deschis si am inceput sa ascult. Am discutat: si despre lumea ca o pestera, si cum individul nu percepe decit latura distortionata a realitatii, si despre Kant, si despre Schopenhauer. Ziua aia a fost cea mai scurta din toate in care am lucrat. Nu am mai avut misiuni in magazinul cu pricina si nici nu stiu cum il chema pe tinar, nu l-am intrebat.

Peste ceva timp am abandonat aventura mea in industria cosmeticii pentru a ma pregati de BAC. Fusesem angajata impreuna cu alte 2 fete, care au fost concediate ulterior si apoi firma a reangajat alte 2, care la fel nu au tinut mult. Aveam un sef foarte exigent. In ziua in care am intrat in biroul lui si i-am zis ca renunt la job pentru a ma dedica exclusiv bancilor scolii, pe fata lui pentru prima data a aparut un zimbet trist de regret, care m-a impuns cu placere in suflet. A incercat sa ma convinga sa mai ramin citeva luni, dar cum copilu a hotarit sa inceapa lucrul, tot asa s-a intors inapoi la joaca.

Posted in Moldova | Tagged , , , | 7 Comments