Tacerea pietrelor

Imi plac pietrele. Marete in tacerea lor, ele absorb veacurile, tin minte razboaiele si stau in loc fie ploaie, fie soare, pina nu vin eu sa ridic una si sa ma gindesc la istoria ei.

Imi plac pietrele. Poate chiar mai mult decit oamenii. Pietrele nu arunca vorbe in zadar, nu se grabesc sa-si foloseasca viata cu “sens”, sa fuga dupa iluzii si raspunsuri. Pietrele stiu ca lumea e trecatoare si ca doar timpul si spatiul vor exista mereu, iar scenariile se vor perinda, se vor repeta..

Imi plac pietrele ce sprijina ziduri, drumuri, poduri, ape. Iubesc sa ma plimb uneori printr-un orash vechi, cu ziduri groase, usi de lemn inguste, caldarim ros de timpuri si liniste istorica. Plimb mina pe vreun zid impinzit de verdeata cruda si aud mugetul pietrelor care tin piept radacinilor incapatinate ale plantei cataratoare.

Imi plac pietrele. Cindva oamenii stiintei cautau piatra filosofala. Au cautat-o secole la rind si asa si n-au mai gasit-o. Dar eu stiu unde-i aceasta piatra. Ea e peste tot, in toate pietrele. E deajuns sa ridici o piatra si sa o privesti, sa o asculti, la sigur iti va sopti ceea ce vrei sa stii. Caci defapt filosofia e in noi, iar pietrele sunt acolo sa ne aduca aminte de noi insine.

Mi-ar placea sa invat sa tac si eu ca pietrele, dar sunt om, si dupa o zi silentioasa linga un zid batrin, am nevoie sa ma intorc la cei ca mine – sa mai arunc citeva vorbe in zadar pentru ca viata sa-mi para mai cu sens.

Advertisements
This entry was posted in In my mind, Past and Future. Bookmark the permalink.

9 Responses to Tacerea pietrelor

  1. Primavera says:

    mega. Eu, la cit de inzestrata cu filozofie sunt, numai sa tac nu pot 🙂
    Mi-ar place sa stiu ce te-a inspirat sa scrii acest articol.

    • Am eu o iubire neconditionata pentru ziduri darimate, strazi cu caldarim (ala numai bun de farimat incaltamintea), orashe vechi parasite, cetati medievale surpate si alte locuri mai mult sau mai putin spooky. Azi am colindat toata ziua arriere-pays-ul italian in cautare de asa endroit-uri.

  2. Alex says:

    Aceste pietre sunt de acelea de care iti plac tie, poate si un pic mai mult (-;

    Da, uneori asta te pune pe ginduri… nu doar pietrele, ci orice alt obiect care nu este atit de fragil precum e un om. Un copac, un monument, o fintina…

    Un alt exemplu este “scaunul pe care a stat ea”… nu e orice scaun.. E un scaun special pentru mine.

    Orice obiect poate sa se bucure de acea valoarea pe care acesta o are in imaginatia noastra. Dar vreau sa evidentiez ca valoarea nu e in obiect, ci e in noi (un fel de “value is in the eye of the beholder).

    Piatra este un martor pasiv, care nu poate constientiza nimic din ceea ce se intimpla, nu poate savura, nu poate analiza. De fiecare data cind te gindesti la “cit e de wow sa fii piatra!” (te gindesti la soarta unei pietre, iti imaginezi diverse scenarii fictive despre alti oameni care s-au uitat la acele pietre, ce a fost in acele secole in care piatra a stat acolo), de fapt iti spui “cit e de wow sa fii om”.

    Asta e un alt exemplu de analiza a aceleiasi intrebari; unul dintre videoclipurile mele preferate. Super melodie, super idee; de fiecare data cind ascult sau privesc, ma trec fiori – WARNING: inainte de a face click pe link, incearca sa ghicesti la ce ma refer 🙂

  3. Alex says:

    Ei blin, supermegawordpressul tau a transformat linkul de pe Youtube intr-un clickable thumbnail, cu tot cu titlu… %-)

  4. angela says:

    am gasit la tine pietre
    si mie imi plac 🙂 si am obiceiul, cand ajung in locuri noi sa tac langa o piatra pe care o aleg intamplator. si pun mainile pe ea ca sa ii simt povestea. si sensul 🙂

  5. repsik says:

    eu le strang, fiece piatra e loc, acel pe care am plimbat sufletul

  6. mblowblog says:

    despre tacere si pietre: “A word and a stone let go cannot be recalled” 🙂
    Eu sunt pasionata de tacere, mai mult decat de pietre :). Probabil e simplu sa taci ca o piatra atata timp cat simti tot atat cat ea.

  7. calatoarea says:

    Atat de frumos 🙂
    Mi-ar placea sa iubesc pietrele, eu inca iubesc mai mult oamenii langa care tacerea nu pare penibila, langa care tacerea e plina de sens.
    Mie pietrele imi dau o senzatie de frig parca… prea multa istorie intr-un singur obiect, nu cred ca vreau sa-i tin piept.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s