Ma intrebam : in ce masura moldovenii plecati peste hotare reusesc sa-si pastreze identitatea nationala ?
Exista cei care pleaca singuri si poposesc pe vreun meleag cu o populatie destul de omogena. Pe masura ce invata limba si obiceiurile locale limba materna e mai putin utilizata. Ea devine o melodie de demult pe care o asculti uneori la receptor sau e ca o fata de masa pe care o scoti doar pe la sarbatori.. E POSIBIL sa incepi sa gindesti intro alta limba decit cea materna, si atunci legatura cu patria devine din ce in ce mai slaba..
Apoi sunt cei care pleaca cu « colectivul » : o familie intreaga, sau o gashca de prieteni care ramin sa lucreze pina la vreo limita incerta in timp, cind se va gasi vreo alta oportunitate sau vreo alta tara..
Exemple sunt multe. Nu cred ca e cazul sa steoretipizam comportomentul moldoveanului de peste hotare. As vrea sa povestesc despre un fenomen aparte. Atunci cind un cuplu de conationali se stabileste in vreo tara straina si reuseste sa aduca lumii si un copil sau doi. Cunosc asa cupluri. Stiti ce se intimpla ? Copiii cresc vorbind limba statului in care s-au nascut, nu cea a parintilor. Ei nu se mai considera moldoveni si deseori refuza sa vorbeasca in limba parintilor sau o vorbesc foarte rau. De ce? E foarte logic. Pentru copil integrarea in societate e mai vital importanta decit pentru un om matur. El refuza imaginea de imigrant (din tara aia saraca din europa de est). E virsta in care el se afirma si are nevoie de recunoastere, in special din partea prietenilor si a colegilor de scoala. El va invata cu tot dinadinsul limba locala, incercind sa se identifice cu valorile si viziunile lor, chiar daca acasa e altfel. Deseori imaginea e urmatoarea : parintii le vorbesc in romana, iar copii raspund in cealalta limba. Uneori parintii sunt cei care cedeaza ajungind sa vorbeasca cu copiii in limba pe care acestia o prefera.
Nu am gasit concluzie, ci doar o alta intrebare: ce e de facut in asa cazuri?
thegirlbytheseaside.wordpress.com 
ce e de facut? nimic..
let it go with the flow..
i am a citizen of the universe..
eu sint exact in asa caz, copilul meu nascut intr-o tara straina, prima limba desigur a invatat romana si nu stia nici un cuvint in engleza pina cind nu a inceput la doi ani jumate gradinita, acuma are 6 ani, chiar daca acasa vorbim doar romana, el vorbeste engleza deja mai bine ca in romana si de multe ori ne raspunde in engleza, dar noi continuam sa vorbim in romana si macar asa sper ca nu va uita romana si o va sti chiar daca nu asa de perfect ca engleza, acuma din septembrie a inceput clasa 1 la scoala bilingva (engleza si franceza) deci mai invata inca o limba noua franceza.
ps. numai ca iaca ma gindesc ca copii lui cind va ajunge sa ii aiba, nu vor mai sti romana precis.
cunosc persoane care au parinti sau chiar bunici cu origini speciale (de ex mama franceza tata vietnamez, sau vreun bunic spaniol/italian)
e foarte interesant ca deseori ei se mindresc cu asta, si sunt recunoscatori ca mai vorbesc datorita genelor si o alta limba, alteori aud o nostalgie fata de acel bunic polonez sau chinez in special in cazul in care nepotul na reusit sa fie destul in contact cu acesta pentru a invata limba..
asa ca imi pare ca trebuie sa insuflam copilului ideea ca o limba in plus e doar un avantaj fata de ceilalti, un pas inainte, incit el sa se mindreasca cu radacinile si cu cunostintele sale (nu mai vorbesc de viziunea mai larga asupra lumii si realitatilor globale)
da, asta incercam si sa facem, sa insulfam ideea ca sa cunosti limba romana e un plus, si apoi e si necesar sa comunice cu bunicci, strabunicii, dar primesc si uneori raspunsuri de la el de genu “eu sint Canadian si in Canada “the popular language is
English” si nu stiu de unde a luat el asta ca niciodata nu i-am spus noi ca este Canadian, dar asta crede copilul pentru ca in Canada s-a nascut si aici creste, incercam sa urmam traditiile noastre povestim/vizitam Moldova, dar cred ca intr-adevar e greu dupa cum s-a mentionat mai jos ca el sa inteleaga asta fara o legatura emotionala.
eu îi înţeleg pe copiii despre care vorbeşti: întotdeauna am fost convinsă că e foarte greu să te pătrunzi de o realitate pe care nu ai pipăit-o. dar pentru a înrădăcina valorile naţionale cred că e nevoie de o legătură emoţională, de lucruri simple – atmosfera specifică “de acasă”, problemele de acasă pe care le urmăreşti şi te doare sufletul, curtea buneilor de la ţară, ş.a. asemenea chestii. nu doar lecţii teoretice, cît de bune şi convingătoare n-ar fi ele. acestea ar cultiva, cel mult, o mîndrie “aristocratică” pentru o obîrşie “interesantă şi plină de mister”, care s-ar putea să te facă “trendy” la un moment dat, dar cu care nu te identifici, ci doar o accepţi ca pe un accesoriu, în cel mai bun caz, intrigant şi original.
Recomandat de Vitalie Cojocaru. Bine scris! La fix…
Ubi bene, ibi patria. Daca de tara ta nu te mai tine legat nimic, de ce ai mai tine minte limba? Singurii care au de ce sa pastreze totul sunt cei care au plecat si au lasat ceva in urma. Toata familia mea e in Italia. Eu, in Romania. Daca m-as muta in Australia, ce limba sa-mi invat copiii sa vorbeasca?
Limba nu e decat un mijloc de comunicare. Intelectualii moldoveni au absolutizat-o dupa ce l-au citit pe Rasul Gamzatov: daca limba mea va muri maine, eu prefer sa mor azi. Dar daca copiii nu stiu limba parintilor, avem totusi si niste motive de tristete. Peste care se poate de trecut.
Simplu. Parintii nu trebuie sa cedeze.
Am si o curiozitate pe tema asta. “Limba materna e cea in care numeri”. Ce ziceti? Adevarata sau falsa afirmatia?
Da, limba materna e cea in care numeri, cea in care te rogi in gind la Dzeu (daca crezi), cea in care ii cinti copilului tau cintecul de leagan.
Si e foarte adevarat ca daca cei nascuti intr-o alta tara nu prefera sa vorbeasca limba parintilor e pentru ca nu au contact direct cu cultura, oamenii de acolo si trebuie, in acelasi timp, sa se integreze in societatea de acolo. La gradinita, la scoala, in gasca, mass-media aud si vorbesc limba statului si ceea ce le insufla parintii acasa e un firicel de nisip in desert. Ajung sa o inteleaga, dar raspund in limba vorbita si deprinsa deja din mediul lor. Ei se adapteaza mai usor, sunt la inceput de cale: tabula rasa, pe cind parintii au trait realitatile de acolo, au amintiri, cunosc problemele, se informeaza incontii, tin contacte strinse cu oameni din trecut… Asta e!