Raman acasa sau ghidul turistului pentru incepatori

Mie tot imi place sa #ramanacasa. Doar ca acasa acesta, dupa multe perindari prin lume a transcendat in alta forma, mai eterica si acum exista in mod autonom  .. in mine !

Explic : pe cind atacam eu cartile si funky party-urile studentesti, spiritul meu curiosm-a ghidat cu diverse proiecte peste hotarele Moldovioarei. Si dupa 2-3 saptamini, sau cit dura training-ul, forumul, sau summer camp-ul respectiv, mereu ma intorceam acasa cu acel feeling de “ah, home sweet home, ca acasa nu e mai bine nicaieri”. Nu ma priviti prea aspru, eu atunci eram doar amatoare, credeam in viitorul luminos al tarii si in faptul ca trebuie sa sustin acest viitor cu propriul singe entuziasm.

Doar atunci cind am plecat eu pe mai bine de un an, la master intr-o tara straina, am inceput sa inteleg cit de relativ e acest acasa si ca defapt el exista oriunde te-ai duce, atit timp cit ai un spirit destul de implinit, ca sa te simti bine cu tine insuti, oriunde nu ai fi.

Mie imi place sa raman acasa, asa, o saptamina-doua, la cald, pe canapea, cu o carte in mana. Dar pe urma ma duce un gind la vre-un pisc inzapezit din Alpi, sau un sky bar din Singapore, ori si mai bine, o plaja cu nisip alb din Maldivemountain_climbing, si ma gindesc.. ce daca mi-as seta eu un obiectiv de genul asta si pina la sfirsitul anului chiar m-as pomeni acolo ? Lumea are atitea bogatii, ar fi pacat sa nu-ti acorzi timp sa le descoperi.

Nu vorbesc de o descoperire a lumii doar din punctul de vedere a unui turist cu un super power shot camera. Adevaratul “chasse aux tresors” incepe aunci cind urmeaza sa faci sapaturi arheologice in esenta culturala a unui popor, sa intelegi cum acesti oameni gindesc si ce ii face sa zimbeasca. Aceasta este veridica piatra filosofala (morrdooor) care iti asterne universul la picioare..

In Moldova demult nu ma mai intorc ca acasa. Mi-am gasit un statut mai exotic – acela de turist. Da ! Turist. Adevarul e ca sunt de ceva timp in pozitia in care evenimentele din moldova se desfasoara paralel de realitatea mea, si respectiv o calatorie eventuala la Funny_Signs_TouristsChisinau ma face sa descoper multe chestii noi. Moldova are cu ce ma uimi de fiecare data cind vin in vizita. E foarte simplu, iti setezi dispozitia la modul turist, preferabil cu “Mute” – ON pentru a evita o supradoza de impresii. E destul sa deschizi larg ochii si sa privesti in jur : aici un sir enrom de casinouri de-a lungul strazii si la fiece colt de cartier, “ohhh, nányǐ zhìxìn” faci si tu asemeni unui turist chinez debarcat la Paris. Sau traversezi in lung si in lat piata centrala, unde te poti simti de-a dreptul ca intr-un western cu scene de triburi salbatice sau in vreun bazar exotic, ca acel din Tunis. Cit face o calatorie cu rutiera prin Chisinau – cu ce e mai rau decit o calatorie cu trenul imbicsit si supra plin de la Mombai pina la Delhi? Senzatii de neuitat! Bulevardul Stefan cel Mare in genere aminteste un cartier pentru pick-up girls a oricarui mare oras. Terasele cu Mojito si Bloody Marry dubleaza casino-urile. Masinile luxoase isi etaleaza fundul pe trotuare. Frankly, daca esti turist, ce-ti mai trebuie ?

PS: Eu cred ca e bine sa ramai acasa, atit timp cit te simti bine acolo si nu iti vine sa devii turist, sau daca devii, iti place tot ce descoperi si doresti sa traiesti cu asta in fiecare zi. Acest articol este o parere pur subiectiva si nu atenteaza in nici un caz la o reprezentare realista a intregii societati. Eu urez din tot sufletul mult curaj si succes tututor celor care raman acasa, in Moldova !

Advertisements
Posted in Moldova, The traveler’s notebook | Tagged | Leave a comment

Morning Vietnam sau scurta calatorie in tara motocicletelor

airbus_a380Dimineata deschide ochii somnorosi peste Londra, iar aeroportul este mai mult vid, cu oameni grabiti sa-si recupereze bagajaele, sa ia un taxi acasa. E craciun.. magazinele din duty free isi expun, impodobite, brazii si jucariile, si desigur marcile de parfum si de alcool. Hmm.. are cineva nevoie cu adevarat de toate astea?

In Vietnam e deja toiul zilei. Pe strazi, sute de mii de motociclete, scootere si biciclete invadeaza strazile in fluxuri imposibil de adaptat la o lege de distributie normala. Motociclete pot trece peste tot: de la o trecere rapida pe trotuar, motociclustul o poate proni direct prin iarba din parc. Trotuarul este o zona indeosebi de preferata, indiferent de volumul de homo sapiens de pe acest trotuar. Mergen incet spre birou, iar motociclistul ma priveste indignat: de ce nu ma feresc oare de pe trotuar? Mai este si intoarcere in sensul invers: nu e neparat sa astepti urmatoare intersectie pentru a face cale intoarsa – o poti face la orice moment, in plin drum. Zebrele tot nu servesc la mare lucru. Ca atare n-am prea vazut vreo zebra pentru care la focul verde sa se opreasca traficul rutier. Zebrele sunt acolo pentru a marca un sfirsit de drum sau altceva, ea nu serveste pietonilor.

Motociclistii reprezinta un termometru al societatii. Ca si Thailanda in care vinzarile de motos_vietnamtuktuk-uri sunt un indicator al cresterii economice, asa in Vietnam motociceletele formeaza masa de singe necesara ca economía tarii sa prospere. In Ho Chi Minh toata lumea conduce o motocicleta: de la director pina la secretara, oricine are o motocicleta parcata in fata casei pentru a se deplasa la lucru. In spatiile de parcare ale centrelor business tre sa cauti o masina cu lupa – sunt doar motociclete! Cu toate acestea, numarul de taxi ramine impresionant. Oare cite vrei sa reusesti sa obtiii in decurs de o zi pentru aavea nevoie sa te deplasesi atit prin intregul oras?

In zona lounge de la Britsh Airways e liniste. Lumea maninca cite un croissant si bea o cafeluta, incercind sa nu adoarma pina la zborul matinal. Astazi am facut deja 4 controale de pasaport, m-am descaltat de 2 ori si cred ca am trecut prin tot felul de rinduri posibile. Drumul din Ho Chi Minh pina acasa e lung.

In Vietnam ai mereu impresia ca vinzatorii, taxistii, ce mai, toti prestatrii de servicii – incearca 4803208-Ben_Thanh_Market_Ho_Chi_Minh_Cityintr-o oarecare masura sa te amageasca, nu conteaza cum – sau un pret care depaseste limitele normale, sau o taxa ipotetica daca ceri tichet de casa. Vietnam este tara pietelor cu amanunt in plina strada, in pavilioane amenajate, pe trotuar, linga locurile de cult, linga muzeuri, peste tot unde potentialii cumparatori s-ar putea regasi in numar mai mare de 2 persoane. Aceste piete efemere, de zi sau de noapte, retin mirosuri din cele mai variate : de la miros de nouddles si crevete, pina la miros de rahat si gunoi, piper iute si curry, orez dulce si peste.

Se crapa de ziua peste Londra si razele crude, albe ale soarelui de decembrie isi fac loc prin ferestrele largi ale aeroportului. Vietnam. Viet. Khanh, Thanh, minh, hui, hoai, xuan, tran, dong.. ce sunete straine si deja cunoscute, acum, cind ma simt putin mai aproape de aceasta cultura asiatica.

Mincarea este extraordinar de gustoasa, dar poate fi medie intr-un restaurant elegant si Goi Cuonnemapoimenit de gustoasa intr-un local jegos si prapadit, in care te cam temi sa intri, unde podeaua este roasa de timp, de pasi, de ani, si care inca tine minte secolul cind casa a fost construita, podea care niciodata nu a vazut in viata sa vopsea noua sau reparatie. Si totusi, in asa loacluri am gustat mincare autentica, “de casa”, la care m-a invitat ghidul meu de la oficiu, dupa ce mi-a analizat reactiile citeva zile si s-a asigurat ca sunt la minimum versata in traditiile locale si nu-mi voi lua talpasita doar la vederea pragului acestui restaurant exotic.

Soarele cucereste aeroporul din Londra. Imbarcarea va incepe curind, imi ramine doar sa regasesc o cutarica poarta ca sa ponesc spre ultimul meu zbor pe ziua de azi.

Nu exista un singur Vietnam – sunt mai degraba doua vietnamuri. Cel de sud – foarte capitalist, rational, orientat spre europa si state. Vietnamul de nord, cu o natura extraordinara, cu lideri ce tin minte razboiul si ce au facut parte din lita comunista de alta data. Un vietnam in care relatiile conteaza foarte mult si in care rationamentul business este de o prioritate secundara.

vietnamDar cel mai important, vietnamezii, ca si alti frati asiatici sunt foarte primitori. Oaspetele nu este doar un trecator efemer prin tarimul lor, el este purtatorul memoriei vii despre aceasta tara si merita tot respectul si atentia. Partenerii mei de afaceri de aici nu m-au lasat sa platesc pentru un singur lunch, iar cind i-am intrebat unde pot cumpara cafea locala, mi-au adus chir a doua zi, 2 pachete de cafea si filtrul asociat. In detalii se ascund multe adevaruri, asa si eu pastrez o memorie vie si frumoasa despre aceasta tara, in care as dori sa revin pentru noi descoperiri, neaparat!

Posted in The traveler’s notebook | Tagged , , | Leave a comment

Inapoi la cuvinte

Am disparut nemernic ceva timp de pe blog. M-am ocupat esential cu viata. Viata reala – acea in care evenimentele se deruleaza la o viteza nebuna, cind ai timp sa te bucuri si sa te intristezi doar 5 minute inainte de a saruta perna si a te scufunda intrun somn necesar ca o gura de aer proaspat, pentru a rezista, pentru a rezista..

Toate gindurile le lasi pe cindva, cind fuga se va incetini si vei avea timp sa stai la terasa cu o ceasca de ceai si sa scrii texte inspirate pe tableta.

Clar ca abesnta e doar o scuza. Poti scrie chiar si atunci cind esti prins in cele mai ocupate din zile. Dar este o alegere, o investitie de timp, pe termen scurt. Si nu imi pare rau, caci rata de profit incepe sa creasca.

In acest rastimp am reusit chestii esentiale : o familie noua, un job nou, descoperiri culturale si umane, multa visare si mai ales indeplinirea visurilor.

Recunosc ca mi-a fost dor de blog. Uneori, din virful unui zgirie nor din Bangkok, cind am finisat prezentarea si asist cuminte la workshopul prezentatorului urmator, privind visator peste geam, la cocioabe si hotele de lux, care alterneaza cu cea mai mare naturalete in acest oras al contrastelor.

Alteori, de pe creasta unui nou virf de munte cucerit, cind in tacerea piscurilor se aude doar strigatul vulturilor– falnicilor stapini ale tarimurilor de sus.

In astfel de momente ai vrea sa fac rost de un jurnal de bord si sa scrii, sa scrii .. Insa conferinta ia sfirsit si deja ai cina cu colegii din Japonia, iar pe virful de munte bat nori grei de ploaie si ar fi bine sa faci drumul de retur cit nu e prea periculos. Cuvintele ramin suspendate intr-un spatiu intemporal, ne-exprimate, visatoare, in asteptare.

Posted in In my mind, The traveler’s notebook | Tagged , , , , | Leave a comment

Vesnica calatoare

Nu am scris demultisor. Dar am trait. Mai specific – am umblat prin munti.Nimic deosebit la prima vedere. Te catari pe un munte, te uiti la imprejurimi prin binoclu, cu parul filfiind in vint, si te simti un fel de Captain Jack Sporrow reloaded. Te cobori, apoi te urci pe un alt munte si te uiti prin binoclu la muntele precedent. Si tot asa pina cind masivul muntos iti pare mai cunoscut decit писочница din copilarie. Doar din cind in cind vreun vulture iti striga rotind deasupra virfurilor si te gindesti ca pe aici esti doar un oaspete.

Aventura adevarata nu consta in a cuceri noi virfuri muntoase. Cind mergi si mergi, 10, 20, 25, 30 de km, cu o denivelare a terenului de 1km sau mai mult, la un moment dat simti ca limitele iti sunt atinse si ai vrea sa te opresti acolo pe loc si sa te odihnesti la umbra unui copac pina ar amurgi.  Ai dori sa lasi totul balta pentru pioneri mai entuziasmati decit tine. Doar ca nimeni nu va veni cu helicopterul sa te evacueze, si chiar daca va veni te va costa asa de scump, incit ar fi mai bine sa  te ridici acum si aici si sa mergi mai departe, pina nu s-a lasat noapte. Deci iti iei picioarele in maini si mergi inainte.

Apoi vine o faza in care nu mai simti nici genunchi, nici umeri, nici corp. Si atunci iti pare ca ai putea merge si merge, zi si noapte. Bariera e depasita, nimic nu mai pare imposibil. Te uiti rizind in urma si-ti pare nostim ca ai fost in stare sa te opresti ca un copil alintat si sa refuzi testul rezistentei.

La sfirsit de parcurs, te gindesti: “Gata, ajunge atita mers pe cap de om, urmatoarea data o fac pe la anul”.. Insa trece saptamina si o mina invizibila te trage din nou spre alte piscuri si stinci, ai dori din nou sa fii pus la incercare, sa fii capabil de a impinge propriile limite si mai departe.

Nu stiu daca am sa ma opresc vreodata din mers. Stiu insa ca vreau sa ajung aici:

Mont Blanc 4807 m.

Iar cindva voi ajunge si aici:

Everest 8848 m.

Posted in The traveler’s notebook | Tagged , , | 1 Comment

Peste hotare

‎”Peste hotare” este o combinatie de cuvinte ce aduce a work&travel, la Italia, colete, posibilitati enorme, calatorii si bani. Asa iti poate fi perceptia atunci cind inca nu ai trait in afara tarii. Dar realitatea este cu totul altfel cind acel “peste hotare” devine casa ta si deja Moldova pare un tarim departat pe care tu cindva l-ai locuit.

‎Atunci cind pleci, lumea devine mica. Hotarele dispar si nu exista decit orashe, drumuri, nume similare ale retelelor de fast food si buticuri cu chitibusuri care cica infrumuseteaza viata. Apoi mai sunt diferentele culturale, dar chiar si aceste deosebiri devin mult prea sterse sub povara unui global village persistent.

De ceva timp, majoritatea prietenilor mei traiesc/invata/lucreaza, isi duc o viata normala mai pe scurt, in afara Moldovei. Daca as face o mapa cu tarile prin care stiu ca ii poarta pasii, continentele ar fi toate de aceeasi culoare. Pot sa trag o fuga cu avionul pina la cineva in Madrid sau in Londra, de parca as merge cu autobusul dintr-un cartier al Chisinaului in altul, doar ca avionul e mai rapid..

In viziunea mea, Moldova nu este un stat ca atare, de la Nistru pina la Prut. Moldova e mai degraba o retea de oameni dragi care sunt imprastiati un pic cam peste tot si cu care as putea sa ma revad eventual.

Pentru mine, nu exista “peste hotare”, asa cum nu exista hotare in genere. Adevaratele limite se definesc doar in mintea noastra.

Posted in Moldova, The traveler’s notebook | Tagged , , | 4 Comments

Simtul vitezei

Cind eram odata mica, hotarisem sa invat a merge cu bicicleta. Pentru acest scop nobil am apelat la mai marii in arta respectiva: Andrei si Vadim, 12, respectiv 13 ani.

Cei 2 maestri mi-au dat in maini bicicleta enorma si cu indemnul: “mergi doar inainte, ai sa vezi ca e simplu” m-au suit pe bicicleta si m-au invirtit de 2 ori de-a lungul drumului. Dupa o mini sesie foarte boring de conduite accompagnée eu am prins la curaj si am zis: “Gata, eu vreau singura sa merg” si m-am indreptat spre un mini delusor din apropiere, unde drumul era drept si pustiu, ce-i drept in panta.. Nu mai tin minte cum, dar cind coboram cu bicicleta in plina viteza cu Andrei si Vadim alergind disperat din urma mea, ma gindeam.. ohh shiiiit, вот я полетела..

Apoi desigur am umblat vara intreaga cu tatuaje verzi (зелёнка) pe tot corpul.  Noroc ca era caldura mare si asfaltul parca mai moale: membrele mele au ramas la gramada, tot acolo unde au fost de la inceputuri. Tata mi-a adaugat la bicicleta inca 2 roticele mici ca sa se asigure ca nu mai cad jos. Insa mie, atit de matura si independenta noul tuning mi-a parut mult prea copilaresc, neadaptat la stilul meu de viata. Eu deja aveam noi planuri grandioase: ma interesam de skateboard.

Azi sunt mare, dar la fel, ma amestec in chestii mai complicate decit as putea descurca si din profunzimele unui stres continuu imi zic: вот я полетела!!! Doar ca acum, nu ma pot opri.

Posted in Moldova | Tagged , , , | 2 Comments

Secretara

Uwaga: orice asemanare cu vreo secreatara reala este pur intimplatoare.

Liza are picioare lungi si costum purpuriu cu decolteu adinc. Liza nu are ce pierde in viata. Ea stie ca nu va fi mereu secretara si ca barbatii mereu vor aluneca privirea de-a lungul fundului sau bine rotungit. Dar Liza are caracter si deci ia cu indrazneala pila de unghii si se apuca de manichiura.

Iata trece o cravata intr-un costum – Liza schiteaza zimbetul de serviciu si se intoarce cu aer ocupat spre ecranul stins al calculatorului. Caci Liza isi stie locul.

Ea are multe calitati:
– stie sa pregateasca cafea din borcanul cu nume de marca si sa adauge apa fierbinte in canuta
– poate sa tapeze 3 cuvinte pe secunda fara sa-si rupa vreo unghie
– se pricepe in management: acumuleaza cererile pe birou intr-un fisier aparte, ca pe un trofeu de razboi, cu care va merge o data in zi la “semnatura”

Eventual Liza are vreo colega de birou cu care imparte ultimele birfe din departament, cu cit s-au scumpit sutienele si unde se poate de gasit crema revolutionara anticelulita.

Ea nu se grabeste sa deschida casuta postala, caci stie ca mailuri vor veni mereu cu duiumul, iar ea este numai una, eh.. numai una. Liza raspunde cu o voce grava la telefon, trimite si scoate pe cine trebuie de la locul lui. Striga la cei “de mai jos” sa nu se imbulzeasca si sa stea in rind la usa “mai marelui”. Ea stie sa le arate oamenilor unde le e locul. Are un aer asemanator cu cel al sefului, numai ca il arboreaza atunci cind acesta nu e prezent. Liza nu stie ce inseamna expresia “pina ajungi la Dumnezeu te maninca sfintii” : Sfintii sunt la biserica, domnule!, ar raspunde ea indignata.

Ea asteapta cu nerabdare sa mearga la masa, iar odata acolo, scormoneste cu furculita printre rosii si ardei, oftind ca maninca prea mult.

Liza nu e fata rea, e doar inraita. Nu mai tine minte ce spunea profesorul la prelegerile de macroeconomie si suspina ca in zilele de azi diploma nu serveste la nimic, principlaul e sa ai maini paroase. Iar ea are doar un fund rotund, cum sa-ti faci loc prin lume in asa situatie?

E seara. Lumea pleaca pe la case, unde ii asteapta copiii cu dor jucind la playstation. Liza se uita visatoare pe geam si la ceas. Atit timp cit “cel de sus” inca rezolva vreo afacere importanta pentru intreprindere, ea trebuie sa asigure frontul strategic al antecamerei.

Cindva Liza o sa dea ochii cu vreo mina paroasa si un cap chel la vreo petrecere corporativa. Si atunci ea va avea rochie alba, burta rotunda si casa cu 2 etaje. Si in loc sa trieze emailuri ziulica intreaga, ea se va bronza pe terasa strigind la copii sa nu se imbulzeasca la piscina si sa sara pe rind in apa. Dar asta cindva. Acum Liza isi pune grabita mantoul pe umeri si coboara tantos treptele de la iesire. Baiatul de la securitate ii zimbeste timid, dar ea trece indiferenta si rece: oamenii trebuie sa-si stie totusi locul!

Posted in Moldova | Tagged , | 3 Comments