Nu am scris demultisor. Dar am trait. Mai specific – am umblat prin munti.
Nimic deosebit la prima vedere. Te catari pe un munte, te uiti la imprejurimi prin binoclu, cu parul filfiind in vint, si te simti un fel de Captain Jack Sporrow reloaded. Te cobori, apoi te urci pe un alt munte si te uiti prin binoclu la muntele precedent. Si tot asa pina cind masivul muntos iti pare mai cunoscut decit писочница din copilarie. Doar din cind in cind vreun vulture iti striga rotind deasupra virfurilor si te gindesti ca pe aici esti doar un oaspete.
Aventura adevarata nu consta in a cuceri noi virfuri muntoase. Cind mergi
si mergi, 10, 20, 25, 30 de km, cu o denivelare a terenului de 1km sau mai mult, la un moment dat simti ca limitele iti sunt atinse si ai vrea sa te opresti acolo pe loc si sa te odihnesti la umbra unui copac pina ar amurgi. Ai dori sa lasi totul balta pentru pioneri mai entuziasmati decit tine. Doar ca nimeni nu va veni cu helicopterul sa te evacueze, si chiar daca va veni te va costa asa de scump, incit ar fi mai bine sa te ridici acum si aici si sa mergi mai departe, pina nu s-a lasat noapte. Deci iti iei picioarele in maini si mergi inainte.
Apoi vine o faza in care nu mai simti nici genunchi, nici umeri, nici corp. Si atunci iti pare ca ai putea merge si merge, zi si noapte. Bariera e depasita, nimic nu mai pare imposibil. Te uiti rizind in urma si-ti pare nostim ca ai fost in stare sa te opresti ca un copil alintat si sa refuzi testul rezistentei.
La sfirsit de parcurs, te gindesti: “Gata, ajunge atita mers pe cap de om, urmatoarea data o fac pe la anul”.. Insa trece saptamina si o mina invizibila te trage din nou spre alte piscuri si stinci, ai dori din nou sa fii pus la incercare, sa fii capabil de a impinge propriile limite si mai departe.
Nu stiu daca am sa ma opresc vreodata din mers. Stiu insa ca vreau sa ajung aici:
Mont Blanc 4807 m.
Iar cindva voi ajunge si aici:
Everest 8848 m.
Fain! Eu n-am mai umblat pe munti (cu rucsac si cort in spate) de o mie de ani.
Pe unde ai fost?