Vesnica calatoare

Nu am scris demultisor. Dar am trait. Mai specific – am umblat prin munti.Nimic deosebit la prima vedere. Te catari pe un munte, te uiti la imprejurimi prin binoclu, cu parul filfiind in vint, si te simti un fel de Captain Jack Sporrow reloaded. Te cobori, apoi te urci pe un alt munte si te uiti prin binoclu la muntele precedent. Si tot asa pina cind masivul muntos iti pare mai cunoscut decit писочница din copilarie. Doar din cind in cind vreun vulture iti striga rotind deasupra virfurilor si te gindesti ca pe aici esti doar un oaspete.

Aventura adevarata nu consta in a cuceri noi virfuri muntoase. Cind mergi si mergi, 10, 20, 25, 30 de km, cu o denivelare a terenului de 1km sau mai mult, la un moment dat simti ca limitele iti sunt atinse si ai vrea sa te opresti acolo pe loc si sa te odihnesti la umbra unui copac pina ar amurgi.  Ai dori sa lasi totul balta pentru pioneri mai entuziasmati decit tine. Doar ca nimeni nu va veni cu helicopterul sa te evacueze, si chiar daca va veni te va costa asa de scump, incit ar fi mai bine sa  te ridici acum si aici si sa mergi mai departe, pina nu s-a lasat noapte. Deci iti iei picioarele in maini si mergi inainte.

Apoi vine o faza in care nu mai simti nici genunchi, nici umeri, nici corp. Si atunci iti pare ca ai putea merge si merge, zi si noapte. Bariera e depasita, nimic nu mai pare imposibil. Te uiti rizind in urma si-ti pare nostim ca ai fost in stare sa te opresti ca un copil alintat si sa refuzi testul rezistentei.

La sfirsit de parcurs, te gindesti: “Gata, ajunge atita mers pe cap de om, urmatoarea data o fac pe la anul”.. Insa trece saptamina si o mina invizibila te trage din nou spre alte piscuri si stinci, ai dori din nou sa fii pus la incercare, sa fii capabil de a impinge propriile limite si mai departe.

Nu stiu daca am sa ma opresc vreodata din mers. Stiu insa ca vreau sa ajung aici:

Mont Blanc 4807 m.

Iar cindva voi ajunge si aici:

Everest 8848 m.

Peste hotare

‎”Peste hotare” este o combinatie de cuvinte ce aduce a work&travel, la Italia, colete, posibilitati enorme, calatorii si bani. Asa iti poate fi perceptia atunci cind inca nu ai trait in afara tarii. Dar realitatea este cu totul altfel cind acel “peste hotare” devine casa ta si deja Moldova pare un tarim departat pe care tu cindva l-ai locuit.

‎Atunci cind pleci, lumea devine mica. Hotarele dispar si nu exista decit orashe, drumuri, nume similare ale retelelor de fast food si buticuri cu chitibusuri care cica infrumuseteaza viata. Apoi mai sunt diferentele culturale, dar chiar si aceste deosebiri devin mult prea sterse sub povara unui global village persistent.

De ceva timp, majoritatea prietenilor mei traiesc/invata/lucreaza, isi duc o viata normala mai pe scurt, in afara Moldovei. Daca as face o mapa cu tarile prin care stiu ca ii poarta pasii, continentele ar fi toate de aceeasi culoare. Pot sa trag o fuga cu avionul pina la cineva in Madrid sau in Londra, de parca as merge cu autobusul dintr-un cartier al Chisinaului in altul, doar ca avionul e mai rapid..

In viziunea mea, Moldova nu este un stat ca atare, de la Nistru pina la Prut. Moldova e mai degraba o retea de oameni dragi care sunt imprastiati un pic cam peste tot si cu care as putea sa ma revad eventual.

Pentru mine, nu exista “peste hotare”, asa cum nu exista hotare in genere. Adevaratele limite se definesc doar in mintea noastra.

Simtul vitezei

Cind eram odata mica, hotarisem sa invat a merge cu bicicleta. Pentru acest scop nobil am apelat la mai marii in arta respectiva: Andrei si Vadim, 12, respectiv 13 ani.

Cei 2 maestri mi-au dat in maini bicicleta enorma si cu indemnul: “mergi doar inainte, ai sa vezi ca e simplu” m-au suit pe bicicleta si m-au invirtit de 2 ori de-a lungul drumului. Dupa o mini sesie foarte boring de conduite accompagnée eu am prins la curaj si am zis: “Gata, eu vreau singura sa merg” si m-am indreptat spre un mini delusor din apropiere, unde drumul era drept si pustiu, ce-i drept in panta.. Nu mai tin minte cum, dar cind coboram cu bicicleta in plina viteza cu Andrei si Vadim alergind disperat din urma mea, ma gindeam.. ohh shiiiit, вот я полетела..

Apoi desigur am umblat vara intreaga cu tatuaje verzi (зелёнка) pe tot corpul.  Noroc ca era caldura mare si asfaltul parca mai moale: membrele mele au ramas la gramada, tot acolo unde au fost de la inceputuri. Tata mi-a adaugat la bicicleta inca 2 roticele mici ca sa se asigure ca nu mai cad jos. Insa mie, atit de matura si independenta noul tuning mi-a parut mult prea copilaresc, neadaptat la stilul meu de viata. Eu deja aveam noi planuri grandioase: ma interesam de skateboard.

Azi sunt mare, dar la fel, ma amestec in chestii mai complicate decit as putea descurca si din profunzimele unui stres continuu imi zic: вот я полетела!!! Doar ca acum, nu ma pot opri.

Secretara

Uwaga: orice asemanare cu vreo secreatara reala este pur intimplatoare.

Liza are picioare lungi si costum purpuriu cu decolteu adinc. Liza nu are ce pierde in viata. Ea stie ca nu va fi mereu secretara si ca barbatii mereu vor aluneca privirea de-a lungul fundului sau bine rotungit. Dar Liza are caracter si deci ia cu indrazneala pila de unghii si se apuca de manichiura.

Iata trece o cravata intr-un costum – Liza schiteaza zimbetul de serviciu si se intoarce cu aer ocupat spre ecranul stins al calculatorului. Caci Liza isi stie locul.

Ea are multe calitati:
- stie sa pregateasca cafea din borcanul cu nume de marca si sa adauge apa fierbinte in canuta
- poate sa tapeze 3 cuvinte pe secunda fara sa-si rupa vreo unghie
- se pricepe in management: acumuleaza cererile pe birou intr-un fisier aparte, ca pe un trofeu de razboi, cu care va merge o data in zi la “semnatura”

Eventual Liza are vreo colega de birou cu care imparte ultimele birfe din departament, cu cit s-au scumpit sutienele si unde se poate de gasit crema revolutionara anticelulita.

Ea nu se grabeste sa deschida casuta postala, caci stie ca mailuri vor veni mereu cu duiumul, iar ea este numai una, eh.. numai una. Liza raspunde cu o voce grava la telefon, trimite si scoate pe cine trebuie de la locul lui. Striga la cei “de mai jos” sa nu se imbulzeasca si sa stea in rind la usa “mai marelui”. Ea stie sa le arate oamenilor unde le e locul. Are un aer asemanator cu cel al sefului, numai ca il arboreaza atunci cind acesta nu e prezent. Liza nu stie ce inseamna expresia “pina ajungi la Dumnezeu te maninca sfintii” : Sfintii sunt la biserica, domnule!, ar raspunde ea indignata.

Ea asteapta cu nerabdare sa mearga la masa, iar odata acolo, scormoneste cu furculita printre rosii si ardei, oftind ca maninca prea mult.

Liza nu e fata rea, e doar inraita. Nu mai tine minte ce spunea profesorul la prelegerile de macroeconomie si suspina ca in zilele de azi diploma nu serveste la nimic, principlaul e sa ai maini paroase. Iar ea are doar un fund rotund, cum sa-ti faci loc prin lume in asa situatie?

E seara. Lumea pleaca pe la case, unde ii asteapta copiii cu dor jucind la playstation. Liza se uita visatoare pe geam si la ceas. Atit timp cit “cel de sus” inca rezolva vreo afacere importanta pentru intreprindere, ea trebuie sa asigure frontul strategic al antecamerei.

Cindva Liza o sa dea ochii cu vreo mina paroasa si un cap chel la vreo petrecere corporativa. Si atunci ea va avea rochie alba, burta rotunda si casa cu 2 etaje. Si in loc sa trieze emailuri ziulica intreaga, ea se va bronza pe terasa strigind la copii sa nu se imbulzeasca la piscina si sa sara pe rind in apa. Dar asta cindva. Acum Liza isi pune grabita mantoul pe umeri si coboara tantos treptele de la iesire. Baiatul de la securitate ii zimbeste timid, dar ea trece indiferenta si rece: oamenii trebuie sa-si stie totusi locul!

Zbor frint

Storurile de lemn se deschid scirtiind lejer si in camera intra aerul rece al diminetii. Trag o fuga sa verific zarzavaturile mele aka 2 ghiveciuri in cruce, cu menta si basilic (busuioc in limba mioritica), care de-i soare sau ploaie, isi duc traiul la mine pe terasa. Mai sunt si citiva indivizi din familia cactusilor, dar aia supravietuiesc fara de atentia mea luni de zile, asa ca ii trecem cu vederea.

O cafea, o paine cu unt, geanta. Asfaltul proaspat ma primeste pe albia sa. Rotile pocnesc lejer prin pietrele de la marginea drumului si pornesc spre lucru. La intrarea spitalului, in carucior, cu picioarele in ghips iesind de sub cuvertura, sta un batrinel si asteapta. In fata sa, pe strada, masini se perinda fara sfirsit, iar el tot sta acolo, pierdut in traficul cu care nu se poate confrunta. De ce oare nu sta undeva in curtea verde a spitalului, unde e liniste si pace? De ce aceasta privire lunga, pierduta in vreun colt al soselei prafuite, printre pasii grabiti ai trecatorilor si biziitul motocicletelor?

Dupa masa ma intorc cu bagheta de paine acasa. Paine de la patiseria de la colt, inca miroase a cuptor, a acel ceva dulce si drag. Il vad: se uita imperturbabil la trecatori. Privirea lui lunga se intipareste in gind. Nu e privire de repros. Si nici de tristete nu e. Incerc sa inteleg, dar imi scapa.

Ma instalez pe terasa cu farfuria plina de cirese si ma uit la cer. Inchid ochii si iarasi il vad. Cit noroc am sa-mi pot folosi ambele picioare.. Adie vintul. Ciresele sunt dulci. Menta trebuie udata.

Peron de gara. Turisti de toate culorile grabesc pasul printre genti si scaune. In dependenta de nuanta de rosu/roz se poate de determinat cine si de cind a ajuns la mare. Un domn inalt si slab ca varga se opreste linga mine, tragind nervos dupa sine un cocker spaniel agitat. Cainele zvicneste nerabdator in toate partile, atras de zeci de zgomote si mirosuri neexplorate. Stapinul pare impasibil la aspiratiile jivinei. Filfiitul unui porumbel  pe unul din felinare. Codita se ridica in sus, laba cauta sa imbratisheze stilpul, dar barbatul il trage brusc de lesa si-i comanda sa stea cuminte jos. Catelul, rusinat, se uita trist imprejur si se supune. Expresia din ochii animalului imi aduce aminte.. de privirea batrinului din fata spitalului. Privirea de neputinta: strigatul mut al unei fiinte care ar vrea sa zboare, dar e tintuita pamintului.

Lumea de dupa lentila miopului

E bine cind vezi lumea cu ochi trezi de clarvazator. Judeci corect, ai dreptate mereu, ii vezi pe toti pe fata si pe dos.  O casa incepe cu o usa si se termina cu un pod. Iar existenta este o matrice plina de patratele negre si albe printre care tu navighezi cu fata de atotstiutor.

E bine sa cunosti viata in toata splendoarea si intensitatea sa. Sa-i distingi culorile si trasaturile asa de parca le-ai fi stiut inca inainte de a fi iesit de acolo de unde ies toti, inainte de a arunca un prim strigat, cind moasa te ghionteste in spate ca sa scoti un prim « uaaa, iata si eu ».

Dar mai ales e bine sa stii ca nu le vezi pe toate, si ca tot ce crezi a fi verde e doar niste galben diluat cu albastru.

Citeodata intilnesc oameni care stiu imposibil de bine tot ce exista si mai ales cum trebuie de comportat cu tot ce exista. Care, daca le imparti anumite ginduri ceva mai diferite de ceea cu ce sunt obisnuiti sa se confrunte in mediul inconjurator, se vor uita la tine cu ochi de “ei, si-i cu tine”.

Unele dintre persoanele cu adevarat interesante cu care mi-a fost dat sa ma ciocnesc in viata, au in cele mai dese cazuri un comportament destul de marginal, si sunt considerati weirdos in cercurile largi de atotcunoscutari. Si ma intreb atunci unde incepe si unde se termina normalitatea universala. Cit de amagitor ne complacem in posturi de atotintelegatori si credem a tine lumea in palma, cind defapt cineva ne are  intr-o palma.

Incearca sa fii miop uneori. Petele negre sa-ti para asa, mai surii acceptabile. Vecina aia de la etajul 3 care petrece zilele la intrarea blocului, asteptind sai sara cuiva in cap, sati para chiar neobisnuit de simpatica. Tabloul de 1000 de euro de la buticul de alaturi sa fie doar o mizgilitura de periuta. Semnele de pe strada sa nu mai conteze, sa fie doar un drum, un drum lung, pe care intorci atunci si unde iti vine tie.

Si tu, cit de clar vezi?

Rutina

Exista zile in care totul merge pe dos. Parca nu ai avut intentia , dar uite toate merg invers. Si seful se uita mai rau la tine, si imprimanta se blocheaza la momentul nepotrivit si intreaga omenire pare mai strimba ca niciodata. Cutia postala e inundata de mesaje care asteapta procesare mintala, iar zeci de notite “to do” invadeaza ecranul. Ai 5 sedinte in 3 cladiri diferite, iar tu inca ai de finisat studiul de piata. Procesezi, sortezi, prioretizezi, atribui, trimiti, stergi.. si iar de la inceput.

In asa zile vreau sa ies din cladire si sa merg. Sa merg si sa nu ma mai opresc. De-a lungul soselei, pe linga case, gradini, parcuri, cimpii, paduri. O fac uneori. Si ajuta. Nimic nu ajuta mai bine. Dupa nici un kilometru pe jos deja te trezesti din nesimtirea ta nervoasa si-ti vine sa-ti dai o palma ca esti asa usor dus de valul emotiilor si a rutinei.

Omul este un animal social care se inchide in custile civilizatiei, traind in ele cu cea mai profunda convingere ca mereu a fost si va fi asa. Uneori se gaseste vreo specie mai salbatica care reuseste sa sparga zavorul si sa fuga la libertate. As vrea sa fug si eu cindva. Dar voi fi  oare destul de salbatica?